Până și impostorii au onoarea lor   Mă amuz şi mă întristez peste măsură atunci când privirea îmi este agresată de parveniţii autohtoni, această specie care şi-a făcut din fariseim un mod de-a fi. Dacă nu sunt în trend, sunt ca şi rataţi. De pildă, prima condiţie este să reuşească să mintă cu uşurinţa cu care respiră. Dacă sunt sinceri cu ei înşişi se alege praful. Trebuie neîncetat să se afişeze cu opusul lor. Să lase impresia că sunt preocupaţi de binele celorlalţi, că fiinţa lor şade pe o fundaţie sănătoasă, că etichetele hainelor pe care le poartă sunt dintre cele mai cunoscute, că au reuşit să ţină minte toate codurile PIN ale tuturor card-urilor personale, că idiotul de cerşetor de peste drum este vinovat pentru că limuzina lor străluceşte în fiecare moment al zilei, că alegerea destinaţiei pentru vacanţă este întotdeauna un chin dacă e să-şi amintească doar de oscilaţiile între destinaţiile exotice şi cele renumite pentru shopping, că cele mai „mişto” întâlniri sunt alea la care se mănâncă bine, rafinat şi se consumă băuturi care nu se găsesc pe aici, pe la noi, că cei mai „cool-i” prieteni sunt aceia care le seamănă, care îmbrăţişează acelaşi „valori”, inşii „care ştie” înţelesul atât de uzualelor cuvinte: „blat”, „ţeapă”, „şmen”, „curvă”, „şpagă” … Există însă ceva ce fiinţa lor respinge hotărât: trădarea. Nu e nimic de râs în faptul că până şi impostorii au onoarea lor. Indivizi permanent atenţi la „imaginea” lor. Nişte chestii preocupate definitiv de ceea ce par sau vor să pară şi totalmente dezinteresaţi (pe bună dreptate!) de ceea ce sunt cu adevărat. Acesta e parvenitul perfect, omul în vogă, dovada succesului. Am spus  dovada succesului, nu a valorii.

   Pentru „a da bine” sunt dispuşi să facă orice. Mai întâi îşi inventează şi reinventează biografia. E jenant să afirme că s-au născut într-o familie săracă şi la propriu, şi la figurat, că şi-au petrecut copilăria în miros de zarzavat, că au cărat găleţi cu apă la animalele domestice din ogradă, că mămăliga cu brânză era prilej de sărbătoare în casa lor, că şi-au jurat ca până la capătul zilelor să nu mai înghită nici-un gram de marmeladă cu pâine neagră, că au dormit cu toţi fraţii şi surorile în aceeaşi cămăruţă până când, pe rând au plecat pe la şcoli, că prima pereche de încălţăminte au căpătat-o când deja le apăruseră cariile dentare, că hainele noi fuseseră purtate aproape până la uzură de copiii cunoscuţilor înstăriţi, că la școală mergeau cu un ghiozdan de pânză cusut cu pricepere de mama, ori bunica analfabetă, că prin şcolile frecventate au fost târâţi de colegii studioşi şi promovaţi de mila profesorilor, că au fost tovarăşi de nădejde ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi şi-au vândut apropiaţii şi cunoscuţii la Securitate cu firescul precupeţei care-şi vinde leuşteanul de pe tarabă, că amânarea sau inexistenţa evenimentelor din decembrie 1989 ar fi condus, în mod fatal, la desăvârşirea oricărui altuia dintre toţi nimenii locului în care astăzi sunt „cineva”. Şi-atunci, sub cuvânt de onoare şi cu lacrimi în ochi, repetă, până chiar şi ei cred, că provin din familii bogate, că au averi, că în încăperea destinată studiului, în biblioteca familiei, aveau cărţi şi pe tavan, dar nu le-au putut citi pentru că au trebuit să răspundă exigenţelor familiei de a studia pianul, că se amuză în sinea lor şi azi când îşi amintesc de costumul ros până la urzeală al profesorului de franceză care îi medita la domiciliu, că şi-au terminat şcolile şefi de promoţie,  că CV-ul lor e „pe bune” şi chiar au muncit mult pentru asta, că, la o judecată mai atentă a vremurilor, s-ar putea spune că au fost chiar disidenţi, în fine, că pariul lor cu viaţa este să-i ajute şi pe ceilalţi, să-şi „dedice viaţa” binelui colectiv. Puterea exemplului cum s-ar spune. Altfel spus, „dacă am putut reuşi pentru noi, sigur vom reuşi şi pentru voi”. Genul de apetit pentru faimă folosind mijloace fie necivilizate, fie frivole.   

   Pupatul în dos nu este nici pe departe o situaţie de avarie, ci, mai curând, o stare de fapt. Îl iubesc pe şefu’, oricare ar fi el! Nu e timp de răgaz! Îşi vând prietenii, nu Securităţii, ca în trecut, ci oricui le vrea capul şi oferă pentru asta ceva la schimb. Negociază şi pe mama lor, şi ies în câştig, dacă asta îi ajută să se mai „învârtă” de ceva. Îşi vâră consoartele, copii, părinţii în tot soiul de firme care învârt bani grei şi „curaţi”. Din onestitate faţă de cei mulţi, îşi schimbă peste noapte apartamentul sugrumat cu vila labărţată, maşina „secănhend” musai cu un jeep ultima strigare, costumele supraelastice cu „armanele”, dar niciodată libertatea cu celula din penetenciar.

   Căpătuiala este aşadar o modă pentru a cărei apus se roagă azi nenumăraţi oameni de bun simţ. De-a dreptul fie spus, frământarea continuă a unora de-a avea succes cu orice preţ nu reduce cu nimic micimea fiinţei lor.

   Îmi îngădui o recomandare celorlalţi, celor mulţi de bun simţ: evitaţi să şi atingeţi specia asta, veţi avea surpriza că vă veţi lovi de un mare gol. Orice atingere cu un astfel de exemplar poate produce zgomotul unei cutii de tinichea căzută pe cimentul istoriei.

 

   Dana Roșca Potorac