Daniel Stanciu este actor de teatru și film, profesor la UNATC, dar şi regizor de teatru de animaţie recunoscut la nivel naţional.
R.: Ce părere aveţi despre faptul că Primăria, prin consilierii locali, a hotărât ridicarea personalităţii juridice a Teatrului Gulliver, pe fondul restructurărilor?
D.S.: Nu vreau să creez dispute pe tema asta, dar în opinia mea este o eroare. Şi nu Primăria cred că a luat-o. Dacă ţin bine minte, cred că Guvernul a făcut lucrul ăsta. Dar nu a fost o decizie corectă. Teatrul pentru copii „Gulliver” este o instituţie destinată copiilor, era o instituţie dedicată copiilor cu un profil de activitate, cu un management, cu tot ce trebuia. Aici (Teatrul Dramatic „Fani Tardini”) am câştigat un spaţiu mult mai civilizat decât cealaltă sală. E adevărat, este mult mai bine, dar câteodată cred că este puţin prea mare scena pentru păpuşi. Noi putem adapta păpuşile şi la scena asta, nu asta ar fi o problemă, problema principală este că teatrul din Galaţi are nevoie de o clădire a teatrului pentru copii.
R.: Cum realizaţi că un spectacol este reuşit?
D.S.: Stau la ieşirea din sală şi mă uit puţin la expresia feţelor. Atunci îmi dau seama dacă a fost bun sau nu, dar văd şi reacţiile copiilor.
R.: Către ce se îndreaptă teatrul de păpuşi?
D.S.: Cred că zona interactivă este puţin mai în atenţia publicului, în sensul că, aşa cum aţi văzut, reacţiile copiilor au fost foarte bune, în opinia mea. Au răspuns aşteptărilor mele şi au permanenta dorinţă de a se implica în spectacol.
R.: Interacţionează mai bine copiii de acum faţă de cei de acum 10-20 de ani?
D.S.: Da. Sunt mult mai energici decât cei de acum 10-20 de ani. Reacţiile unui copil în vârstă de trei ani şi jumătate de acum sunt similare cu reacţiile pe care le avea atunci un copil de cinci ani sau, dacă vreţi, reacţiile unui copil de 10 ani, de atunci, sunt similare cu reaţiile unui copil de opt ani, de acum. Este o diferenţă de inteligenţă, perspicacitate. Se vede faptul că societatea a evoluat, că au apărut calculatoarele în viaţa noastră, viteza informaţiei a crescut.
R.: Cât de deschişi sunt părinţii către teatrul de păpuşi?
D.S.: Au devenit din ce în ce mai exigenţi. Sunt tot felul de recomandări, dar nu putem să ne plasăm sub cenzura publicului. Noi facem aşa cum credem noi că trebuie, ţinem cont şi de ce spun ei, în măsura în care au dreptate, şi în măsura în care lucrurile sunt corecte.
R.: Aţi spus în conferinţa de presă că întotdeauna vă gândiţi spectacolul astfel încât să nu se plictisească nici părintele.
D.S.: Da, pentru că orice copil vine însoţit de părinte. Şi părintele trebuie să se bucure. Vreau să îl fac să uite că a venit cu copilul şi să îl duc în vârsta copilăriei.
R.: Cum faceţi asta?
D.S.: Cu magia scenei, conducând centrul de atenţie, ca la magie. Îl scoţi din lumea reală şi îl duci în lumea imaginară. Dacă reuşesc să fac asta şi cu cel adult, atunci e foarte bine.
R.: Despre relaţia cu maestrul Cristian Pepino?
D.S.: Domnul Pepino este maestrul meu, este şi va fi pentru totdeauna maestrul meu. Suntem colegi la catedra de artă a actorului mânuitor de păpuşi marionete, la master, la Facultatea de Teatru. Asta după ce mi-a fost profesor în urmă cu 20 de ani şi lucrul ăsta mă onorează, este o întâlnire fericită în cariera mea.
R.: Teatru de păpuşi sau film?
D.S.: Prefer orice întâlnire artistică cu teatrul sau filmul care mi se oferă şi pe care o consider acceptabilă din punctul de vedere al scenariului.
R.: De care dintre ele vă simţiţi mai apropiat?
D.S.: Ar trebui să spun totuşi că teatrul pentru copii e în inima mea şi reprezintă principala preocupare.
R.: Colaboraţi de 12-15 ani cu Teatrul „Gulliver”. Ce vă face să continuaţi această colaborare?
D.S.: Proiectele reuşite sunt, în primul rând, un argument, dar şi trupa de actori talentaţi. Avem de învăţat unii de la alţii foarte mult.
Maria Simionescu
