În România, la fiecare trei secunde o femeie este agresată. Idei precum „O palmă nu a omorât pe nimeni" / "Unde dă tata crește" etc., care țin de violența în familie nu mai pot fi valabile. Cifrele arată că bătaia nu e tocmai "ruptă din rai", așa cum spuneau bătrânii. 82.000 victime și 800 de decese s-au raportat oficial între 2004 și 2011 ca urmare a violenței în famile. Gravitatea situației nu este dată numai de aceste date statistice, unele fiind subestimate sau incorecte din cauza fricii față de consecințe a femeilor agresate, din lipsa studiilor în domeniu etc.
Discriminarea de gen și violența în familie sunt epidemii globale intolerabile care nu țin nici de bogăție, nici de sărăcie. Unele țări au intervenit cu politici ferme pentru prevenție, protejarea și reabilitarea victimelor, iar altele o fac doar declarativ sau persistă în eroarea negării și a inacțiunii. Tăcerea, rușinea, frica și indiferența transformă adesea violența în familie în subiect tabu.
Din 2008 nu a mai fost făcut, în România, niciun fel de studiu privind violența în familie din lipsa fondurilor alocate cercetării sociale. Abia în 2014, a fost lansat Programul START cu finanțare europeană: „O viață de calitate în siguranță” - 38.7 mil lei - adică 2 lei pe locuitor, atât cheltuie statul român pentru această problemă gravă.
Înaintăm anevoios. Interesul public față de această epidemie, care nu cruță nicio țară și nicio clasă socială, este scăzut la noi. La o simplă căutare pe internet - "violență în familie", „violență domestică” -, Google a returnat 251 de rezultate in 2014, cu un avans mic față de acum 10 ani: 197 de rezultate în 2004, imediat după apariția primei legi în domeniu (în anul 2003).
Suntem, așadar, martorii a zece ani caracterizați de lipsă de experiență, de erori publice în acest domeniu, dar și de dezinteres față de suferințele româncelor. Acum se află din nou în dezbaterea parlamentară, pe agenda de lucru a Camerei Deputaților, o propunere de modificare a cadrului legislativ.
Andreea Paul
