Exilul românesc de după al doilea război mondial reprezintă un fenomen social, o dramă a istoriei naţionale, a celor dezrădăcinaţi şi a familiilor lor. Şi mă îndoiesc de faptul că acest fenomen s-a încheiat odată cu instalarea „democraţiei” din anii 90, mai ales în estul României, şi aici mă refer la Basarabia, unde şi astăzi destinele sunt măcinate de urmărire politică, privarea libertăţii de opinie, închisoare sau ameninţare cu moartea şi înfăptuirea crimelor odioase în cazul atâtor oameni de cultură din stânga Prutului. Din nefericire, soarta celor exilaţi în Siberia a fost diferită de a celor ce au reuşit să părăsească România, plecând spre Occident.
Dumitru Sinu este protagonistul-narator al povestirilor în povestire, care întruchipează eroul mioritic nevoit să parcurgă traseul iniţiatic al călătoriei – căutării de sine. Viaţa bate filmul, iar realul transcende imaginarul în drumul personajului căutător de lumină şi eliberarea sa din labirintul transfugului. Renaşterea pe un nou tărâm trebuie să suporte traumatismele fătului la naştere, atât din punct de vedere biologic cât şi spiritual, maturizarea fiind un proces îndelungat şi dureros. Obstacolele depăşite sunt lecţii de viaţă însuşite de nea Mitică, ce îi trasează destinul alături de oameni care îl însoţesc de-a lungul timpului în aventurile sufletului exilat.
Octavian Curpaş, românul care a scris, de departe, cele mai multe articole despre statul Arizona din SUA, jurnalistul care susţine literatura şi cultura românească din diaspora, omul care a ştiut să transforme un dialog de suflet în operă literară, să asculte cu îngăduinţă şi să transpună cu rafinament istorii de viaţă în conţinut epic structurat în 30 de capitole, îşi deschide cartea EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX (Un alt fel de “paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite) prin reliefarea „oraşului moleşit de căldură” – Arizona – localitate adoptată de autor timp de nouă ani şi locul în care „timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…”
Încă din primul capitol, autorul ne anunţă că strădaniile eroului nostru nu au fost zadarnice, căci Dumitru Sinu este patronul hotelului unde începe periplul imaginar prin timp cu o serie de figuri şi simboluri care nu distorsionează totuşi realul, ci pun în ordine şi reactualizează straturile profunde ale interiorităţii sufleteşti după opt decenii de viaţă.
Punctul de plecare este satul românesc, Sebeşul de Sus din judeţul Sibiu, cu oameni din popor ce adună cu simplitate în coşul vieţii evenimente care nu pot fi ocolite, le depăşesc cu demnitate, stoicism şi înţelepciune. Firul epic este conturat de drumul parcurs „de la Panciova la Banovici”, după care întâmplarea îl duce pe nea Mitică în Franţa şi mai departe în Canada. Perioada în care Dumitru Sinu a locuit la Paris şi interferenţa sa cu personalităţi marcante ale intelectualităţii româneşti şi cu oameni de înaltă calitate morală reprezintă mai mult decât pagini de literatură, ci mai degrabă file ale inevitabilei realităţi. Aici soarta „fugarilor” români capătă un alt sens, iar drumul pe care purced ia cu totul altă întorsătură. Idealurile sunt atinse prin muncă şi strădanie. Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce grupul de prieteni părăseşte Franţa şi se îndreaptă unul câte unul spre Canada, încercaţi fiind de alte greutăţi de care românii nu se lasă nici aici învinşi. „Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel.” De aici povestea continuă alaturi de familii, soţii, copii, cu toate aventurile sale şi se întoarce acolo de unde plecase, la satul natal, Sebeşul de Sus, pe care îl regăsim neschimbat în amintirile lui nea Mitică şi străin totodată în reîntâlnirea după o jumătate de secol.
Tatiana Scurtu-Munteanu
